Din Antichitate şi până astăzi gânditorii proeminenţi şi-au exprimat concepţia despre “cum ar trebui să fie un dascăl ideal”.
Quintilian, de exemplu, spunea că educatorul trebuie “să fie o persoană cu mari calităţi morale, ştiinţă, pricepere educativă şi o cunoaştere a sufletului”.
Ion Hrisostomul, în concepţia căruia educaţia era considerată cea mai mare artă, voia ca educatorul “să fie mai desăvârşit decât un pictor sau sculptor”.
Augustin aşază în topul însuşirilor de personalitate ale dascălului voioşia (hilaritas).
Vives insista asupra dezinteresării materiale şi spunea că dascălul trebuie “să fie afabil, cu multă bunăvoinţă, izvorâte din iubirea faţă de copii, … să fie prudent, înţelept, cu putere de adaptare atât la materia pe care o predă cât şi la psihologia elevilor, toate aceste însuşiri împreunate într-un entuziasm pentru cultură”.
Dincolo de reflectiile de mai sus, profesorul a capatat in contemporaneitate statutul primordial de lider formal, de expert aflat la dispoziţia celui ce se educă, de organizator al învăţării, călăuza dezvoltării afective şi intelectuale a celui educat, coordonatorul grupelor şi animatorul lecţiilor în care pune întreaga pondere a personalităţii sale.
A fi profesor însemnă a fi o prezenţă semnificativă în viaţa obiectivă, cât şi în viaţa subiectivă a elevilor. “În ciuda asimetriei constitutive existente în clasa de elevi – referitoare la statutul de superioritate a profesorului -, relaţia profesor-elev nu mai poate fi concepută ca o relaţie de dependenţă a elevului de profesor sau ca o relaţie de comunicare abstractă”[1].
În lumea postmodernă, cunoaşterea devine relativă, în acest context profesia de dascăl îşi pierde esenţa tradiţională.
Este clar că “vechiul profesor, autorul unor performanţe apreciate la timpul lor, este pe cale să părăsească scena şcolii…profesorul rege trebuie să facă loc profesorului democratic”[2], profesorului care îşi merită statutul de lider al grupului de elevi pentru că prin calitatea de facilitator al învăţării coboară în grupul elevilor, nu mai are pretenţia că deţine monopolul asupra informaţiei, devine mai mult îndrumător al formării individuale decât formator exterior, atotputernic, putând astfel să trezească şi să însufleţească, la fiecare elev, pasiunea şi dorinţa de a se forma.
Ca lider formal, profesorul trebuie să deţină o suită de competenţe care acoperă arii diferite, “trebuie să sintetizeze în persoana şi comportamentul său exigenţele mai multor grupuri de referinţă: statul (ca instituţie ce îl angajează şi îl plăteşte), părinţii elevilor, aşteptările agenţilor economici, elevii (care pot avea interese care intră în contradicţie cu aşteptările celorlalte grupuri de referinţă). În acelaşi timp, trebuie să se manifeste ca profesor de specialitate, educator, coleg, partener etc.”[3].
Cu siguranta, profesia didactica nu se poate defini coerent in afara unor standarde profesionale bine conturate. In scoala, profesorul trebuie sa fie un bun cunoscator al didacticii si disciplinei pe care o preda, trebuie sa cunoasca elevul si sa-l asiste la propria dezvoltare. In comunitate, acesta are obligatia de a fi un membru activ, promotor al unui sistem de valori, o persoana cu o atitudine reflexiva, ce se perfectioneaza continuu.
Competenţa profesorului în acţiunea educativă desemneză abilitatea de a se comporta într-un anume fel într-o situaţie pedagogică. În acest sens, “competenţa este condiţionată de informaţie, iar aceasta acţionează asupra performanţei şi asupra stilului său de muncă în mediul şcolar. Comportamentul profesorului priveşte cu exactitate “scopul acţiunii avute în vedere, timpul acţiunii de efectuat, locul executării acţiunii preconizate, modalităţile concrete de acţiune, o anumită stare posibilă a performanţei de obţinut de către elevi”[4].
Plecând de la aceste considerente, se poate vorbi de o diversitate de competenţe pe care profesorul trebuie să le demonstreze[5], şi anume:
Ø competenţa euristică (nivelul dezvoltării intelectuale, gândirea critică şi creativă, capacitatea de cercetare, de utilizare şi producere de informaţie),
Ø competenţa de comunicare şi empatică,
Ø competenţa epistemică (cunoştinţe în domeniul cunoaşterii profesat),
Ø competenţa teleologică (capacitatea de a concepe rezultatele educaţiei sub forma unei pluralităţi de scopuri cu dimensiuni informaţionale, axiologice şi pragmatice),
Ø competenţa instrumentală şi de conducere (de cunoaştere şi utilizare a metodelor şi mijloacelor educaţiei în vederea creării unei performanţe comportamentale a elevilor),
Ø competenţa operaţională ( capacitatea de a utiliza aplicaţiile)
Ø competenţa decizională ,
Ø competenţa de evaluare (măsurarea corectă a rezultatelor atinse în acţiunea educativă cu elevii şi de către elevi).
Abordările moderne privind profesia didactică au adus în prim plan ideea că eficienţa profesiei didactice este determinată de măsura în care educatorul îşi centrează demersul didactic pe elev. Astfel, un profesor de calitate stabileşte obiective educaţionale pentru toţi elevii, pe care le atinge în mare măsură, valorizează toţii elevii, acordă acestora şanse egale. De asemenea, el facilitează programul şcolar al tuturor elevilor şi se dovedeşte, în relaţia cu aceştia, cald, înţelegător, prietenos, responsabil, sistematic, imaginativ, entuziast.
Căldura şi empatia profesorului sunt traduse prin capacitatea acestuia de a interrelaţiona, de a fi preocupat de raporturile cu elevii, cu familiile acestora, cu comunitatea. Totodată, dovedeşte capacitatea de a înţelege, de a empatiza cu elevii, de a rezona alaturi de aceştia.
Entuziasmul profesorului se reflectă în capacitatea sa de a motiva elevii să înveţe continuu, de a le menţine interesul, chiar în caz de eşec temporar, de a-i încuraja în evaluarea progresului. De asemenea, profesorul promovează autoevaluarea şi autocontrolul, este preocupat de ceea ce se predă, îi pasă de elevi, de progresele acestora.
Indiferent de disciplina pe care o predă, profesorul de calitate promovează o relaţie democratică cu elevii, cultivă relaţii amiabile între aceştia, realizează un echilibru între control, exigenţă şi libertatea de decizie a clasei.
În demersul său didactic, acesta abordează o metodologie de predare-învăţare variată şi flexibilă, dovedeşte abilitate în alegerea metodelor şi în adaptarea acestora la conţinutul curricular, învaţă permanent, aduce în clasă idei şi tehnici noi, e conştient că nu deţine adevărul absolut, utilizează eficient timpul.
Profesorul de calitate realizează o instruire de calitate. Aceasta este influenţată de definirea clară a noţiunilor, de evitarea întreruperilor, a fragmentărilor , de evidenţierea a ceea ce este important, de concentrarea pe lecţie, de asigurarea feed-back-ului, de monitorizarea continuă a conduitei elevilor, de adresarea continuă de întrebări.
Particularizând perspectiva, în predarea limbii şi literaturii romane, profesorul de specialitate nu poate nu poate fi perceput drept un reper de calitate în afara delimitarilor conceptuale de mai sus.
Aria curriculară Limbă şi comunicare se defineşte într-o continuă interacţiune cu societatea, cu imperativele vieţii cotidiene. Limitând interacţiunea, fie prin dominanţa teoretică, fie prin considerarea domeniului educaţional, drept unul închis, ce se dezvoltă autarhic, calitatea demersului didactic devine îndoielnică.
Ea se reflectă într-o comunicare defectuoasă şi lipsită de complexitate, consecinţă a incapacităţii de a realiza conexiuni cu celelalte domenii.
În domeniul limbii, profesorul de limbă şi literatura română, de calitate, trebuie să dezvolte în elev un comportament lingvistic adecvat, prin îmbunătăţirea deprinderilor de pronunţie şi scriere corectă absolut necesare în procesul de comunicare, nucleul relaţiilor interumane, să îl determine să conştientizeze evoluţia limbii, caracterul său proteic, interdependenţa sa cu celelalte limbi, să-l încurajeze în folosirea unei game variate de termeni corect asimilaţi.
În domeniul literaturii, profesorul de calitate realizează o punte între elev şi lumea ficţiunii şi îl ajută să o înţeleagă şi să se apropie de ea cu ajutorul instrumentelor de care dispune. De asemenea, motivează elevul în a descoperi caractere, situaţii ce dezvoltă în el puterea de discernământ, esenţială în consolidarea personalităţii sale.
Instrumentele didactice care fac demersul didactic eficient sunt cu preponderenţă active (problematizarea, argumentarea, învăţarea prin descoperire, ciorchinele, cadranul, pălăriile ganditoare, jocul de rol etc.), menite să stimuleze elevul, să-l transforme într-un participant activ în procesul de învăţare şi să-l facă să conştientizeze importanţa vitală a cunoaşterii limbii şi literaturii, parcursul său existenţial.
În lumina celor afirmate mai sus, profesorul mileniului trei, indiferent de specializarea sa, va trebui să aibă voinţă de schimbare, să considere o prioritate de necontestat stabilirea, dezvoltarea de relaţii interpersonale mai profunde şi formarea unor abilităţi de comunicare reale la elevi, să fie în măsură să utilizeze tehnologia informaţională, să se concentreze mai mult pe procesul de învăţare decât pe cel de predare, deoarece domeniul educaţional îşi extinde influenţa pe baza dezvoltării noilor forme de învăţare (educaţia pentru adulţi, învăţământul la distanţă şi învăţarea experienţială).
Bibliografie:
1. Emil Stan – Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora 1999,
2. Romiţă Iucu – Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, 2000,
3. Călin, Marin C. – Teoria şi metateoria acţiunii educative, Editura ARAMIS Bucureşti, 2003,
4. Dumitru Popovici – Didactica.Soluţii noi la probleme controversate, Editura Aramis, 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu